Trec Rubiconul

Trec Rubiconul,fără să-mi car crucea-n spate,
Trec Rubiconul,chiar dacă zarurile au fost aruncate,
Trec Rubiconul,las paşii să mă poarte,
Trec Rubiconul,nu mă uit în urmă,merg mai departe.

Se spune că a trece Rubiconul
Înseamnă să-ţi înfrunţi destinul.
Să fi prins într-o ambuscadă a gândurilor,
Să cazi în cascada rândurilor,
Să vezi sublimul în locul unde
Profanul întâlneşte divinul.
Dar nu cred în destin,ci doar în mine,
Că totul pleacă din sine,de la alegeri bune în zile senine,
De la alegeri proaste în zile nefaste,
Şirul de consecinţe moşteniri în urmă o să lase,
Ţesătura vieţii o coase,dar viaţa-i arena
Şi ignoranţa-i Cezarul,înţelepciunea ţi-arată calea,
E ca farul
Din Alexandria,o minune a lumii,
Nu sunt sigur,sau poate e un miraj al minţii
În care încerci să-ţi înfigi bine dinţii.
Nu sunt dispus să ard în flăcări ca sfinţii,
Eu vreau să stau lângă ele,
Dar în prezentul ăsta,ce-a zis Orwell e adevărat:
Ignoranţa este putere.

Trec Rubiconul,chiar dacă apa-mi trece de coate
Trec Rubiconul,când toţi îmi spun că e zi,dar eu văd noapte
Trec Rubiconul,indiferent de consecinţe şi fapte
Trec Rubiconul,nu mă uit în urmă,merg mai departe.
Trec Rubiconul,când un fluviu de ură mă străbate
Trec Rubiconul,ca vântul ce răsfoieşte paginile-ntr-o carte
Trec Rubiconul,lângă linişte,aproape de şoapte,
Trec Rubiconul,nu mă uit în urmă,merg mai departe.
Trec Rubiconul...

Tot păşesc în linişte pe a coşmarului mirişte
Ca să realizez că omul nu mai vrea să mişte,
Nu mai vrea să rişte
Dar eu vreau să risc,nu pun botul la multe
Ca să m-aleg cu botulism,tratez cu cinism munţi de insulte.
Sentimentele sunt insule pierdute,
Când eşuezi,obsesii aşteaptă omul să se înfrupte
Nu să le înfrunte,fără raţiune în frunte
Cu ochii închişi şi braţele deschise
Fiecare se alimentează cu vise ca un telefon cu fise.
Trec Rubiconul,gata de consecinţe
Rece ca un judecător care dictează sentinţe.
Şi-am nevoie de adevăr,dar am nevoie şi de eroare
Ea îl face posibil,aşa cum ambliopia îţi semnalează o tumoare.
Stupoare,e frumos să trăieşti ca-ntr-un stup oare?
M-am schimbat mult şi nu doar de haine,
Am scăpat de concepţii vechi,i le-am cedat lui Heyne.
Nu mai sunt şi nu mai vreau să fiu capabil de resemnare,
Scuipat pe obraz,lapidat şi tot rămân pe propriile picioare!
Trec Rubiconul singur,n-am nevoie de legiuni
Agitat ca un Univers plin de coliziuni...

Trec Rubiconul fără să-mi car crucea-n spate,
Trec Rubiconul chiar dacă zarurile au fost aruncate,
Trec Rubiconul,chiar dacă apa-mi trece de coate
Trec Rubiconul,când toţi îmi spun că e zi,dar eu văd noapte
Trec Rubiconul,nu mă uit în urmă,merg mai departe.
Trec Rubiconul...

Ştiu că...

Ştiu că ar mai trebui să-mi spun
Că un nou început m-aşteaptă-n fiecare capăt de drum.
Ştiu că ar mai trebui să-mi spun
Că totul o să fie greu ca un pumn de plumb.

Ştiu că ar mai trebui să-mi spun
Că doar dacă sunt inuman,la drame aş putea fi imun.
Ştiu că oameni vin şi pleacă
Şi fiecare e pregătit să scoată sabia din teacă.

Ştiu că n-ar trebui să mă tem,
Dar mă bântuie imaginea unui bătrân cu suflet tern.
Ştiu că...amintirile sunt ca nişte scrisori fără adrese,
Se-ntorc la mine chiar dacă eu aş fi vrut să fie şterse.

Ştiu că n-aş putea să-mi vând sufletul ca Faust
Şi n-aş putea suferi la fel de mult ca un om înghiţit de Holocaust.
Ştiu că aş putea să parcurg un întreg Infern
Neavând alt supliciu decât umbra unui conflict intern.

Ştiu că de multe ori nu fac alegerile potrivite,
Mă mint,sunt un transfug al conştiinţei şi am zbuciumuri cumplite.
Ştiu că ucid în mine lucruri bune prin acţiunile întreprinse,
Recviem în suflet,subterfugii prinse-n vise.

Ştiu că uneori eşuez şi-n introspecţii,
Disimulat culant cad în marasm după discordii cu pereţii.
Ştiu că aş putea să pătrund adânc în interiorul fiinţei,
Să umplu golul din mine şi să sting ecoul suferinţei...

The revolution will not be televised - Gil Scott-Heron

You will not be able to stay home, brother.
You will not be able to plug in, turn on and cop out.
You will not be able to lose yourself on skag and skip,
Skip out for beer during commercials,
Because the revolution will not be televised.

The revolution will not be televised.
The revolution will not be brought to you by Xerox
In 4 parts without commercial interruptions.
The revolution will not show you pictures of Nixon
blowing a bugle and leading a charge by John
Mitchell, General Abrams and Spiro Agnew to eat
hog maws confiscated from a Harlem sanctuary.
The revolution will not be televised.

The revolution will not be brought to you by the
Schaefer Award Theatre and will not star Natalie
Woods and Steve McQueen or Bullwinkle and Julia.
The revolution will not give your mouth sex appeal.
The revolution will not get rid of the nubs.
The revolution will not make you look five pounds
thinner, because the revolution will not be televised, Brother.

There will be no pictures of you and Willie May
pushing that shopping cart down the block on the dead run,
or trying to slide that color television into a stolen ambulance.
NBC will not be able predict the winner at 8:32
or report from 29 districts.
The revolution will not be televised.

There will be no pictures of pigs shooting down
brothers in the instant replay.
There will be no pictures of pigs shooting down
brothers in the instant replay.
There will be no pictures of Whitney Young being
run out of Harlem on a rail with a brand new process.
There will be no slow motion or still life of Roy
Wilkens strolling through Watts in a Red, Black and
Green liberation jumpsuit that he had been saving
For just the proper occasion.

Green Acres, The Beverly Hillbillies, and Hooterville
Junction will no longer be so damned relevant, and
women will not care if Dick finally gets down with
Jane on Search for Tomorrow because Black people
will be in the street looking for a brighter day.
The revolution will not be televised.

There will be no highlights on the eleven o'clock
news and no pictures of hairy armed women
liberationists and Jackie Onassis blowing her nose.
The theme song will not be written by Jim Webb,
Francis Scott Key, nor sung by Glen Campbell, Tom
Jones, Johnny Cash, Englebert Humperdink, or the Rare Earth.
The revolution will not be televised.

The revolution will not be right back after a message
bbout a white tornado, white lightning, or white people.
You will not have to worry about a dove in your
bedroom, a tiger in your tank, or the giant in your toilet bowl.
The revolution will not go better with Coke.
The revolution will not fight the germs that may cause bad breath.
The revolution will put you in the driver's seat.

The revolution will not be televised, will not be televised,
will not be televised, will not be televised.
The revolution will be no re-run brothers;
The revolution will be live.

Preocupat.

Poet.Donez sânge la spitalul cuvintelor ca şi Blaga,
Sunt privit privat şi judecat de alţii ca la Haga.
Viaţa e o comedie,Prea mult zgomot pentru nimic
Ajung să cad şi să nu mai vreau să mă ridic.
Să fiu incoruptibil ca Elliot Ness,n-are sens...
Prea mult stres,prea puţin progres,
Exces de acces la fiecare inerent proces.
Continui să mă mint că încă mai am de-ales.
Am Război şi pace înăuntru ca şi Tolstoi,
Sunt lipsit de eroi,fac erori din nevoi.
Marile speranţe nu şi-au găsit locul niciodată
N-am scăpat de mândrie,dar am scăpat de prejudecată,
Captiv în labirint...am mintea prea distorsionata.


Suprim sublim suspin reprim reproş
Realist ca Gogol,nu vând gogoşi.
Nu fac teatru precum Cehov,
Judecat şi trădat ca ultimul Romanov.
La poarta Menin mă suprasaturez cu venin
Şi devin un meschin senin departe de Kremlin.
Şi poate nu mi-am găsit destinaţia,
Axându-mă doar pe călătorie,îmi folosesc imaginaţia
Depăşind creaţia înecat într-o aporie.
Triumf orb mediocru în existenţă ca Sartre
Debusolat dezbin empirismul din hartă.
Mă consum ca o particulă ciocnită de o alta la viteză-naltă.
Simţurile tresaltă,însă timpul m-a lăsat şi el baltă...

Comparatie.

Îmi scriu Procesul ca şi Kafka,
Dau sentinţe ca Robespierre,nu judec arta.
Văd totul în Roşu şi Negru ca Stendhal,
Tulburări psihice cauzate de lobul temporal.


Înnebunit temporar,îţi scot ochii,
Cu sabia făcută din Orochi,
Dependent şi servil,ajungi în robii.
Sub înfăţişarea de timid,livid,
Îmi dau seama că eşti perfid fetid.


Îţi predau şase maladii ale spiritului ca şi Noica.
Nu mă tem de vicisitudini,sunt stoic ca
Marcus Aurelius şi continui lupta,
Monstru sadic ce nu se mai opreşte a se-nfrupta.


Precaritatea senină a fiinţei e subjugată
de Amurgul gândurilor,
Viaţa pe un peron rătăcită în apusul rândurilor.
În căutarea timpului pierdut,Ispita de a exista
Se înfruptă din concepte,
Nesiguranţa ei reiese când urcă abrupte trepte.


Bântuit de Demonii fiinţei,
Susceptibil să-mi pierd cunoştinţa în ghearele conştiinţei.
Încercând să ajung la poarta Torii
Am ajuns repudiat de frumuseţea culorii,s-au strâns norii...


Între Istorie şi utopie voi ajunge să parcurg un Infern,
Discern intern sau mă-ndrept spre chin etern?
Nu ştiu,n-am Amintiri din casa morţilor,
Creez,dezleg,investighez în adâncul nopţilor.


Mi-a luat mult până când am auzit tăcerea singurătăţii,
Şi-am simţit parfumul ispititor al eternităţii..
În criza identităţii societăţii,am aflat cine sunt...
Monstrul de la marginea frivolităţii!

Acuarelă (Ion Minulescu)

În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână
Orăşenii,pe trotuare,
Merg ţinându-se de mână,
Şi-n oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână,
De sub vechile umbrele, ce suspină
Şi se-ndoaie,
Umede de-atâta ploaie,
Orăşenii pe trotuare
Par păpuşi automate,date jos din galantare.

În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână
Nu răsună pe trotuare
Decât paşii celor care merg ţinându-se de mână,
Numărând
În gând
Cadenţa picăturilor de ploaie,
Ce coboară din umbrele,
Din burlane
Şi din cer
Cu puterea unui ser
Dătător de viaţă lentă,
Monotonă,
Inutilă
Şi absentă...

În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână
Un bătrân şi o bătrână -
Două jucării stricate -
Merg ţinându-se de mână...

Vodevil.

Intenţiile vindicative ale Sângelui mi-au făcut sufletul susceptibil de beligeranţă totală cu tot ce nu ţine de mine şi cu Efemerul.Plus că am început să simt o ură incomensurabilă.Ura a făcut cunoştinţă cu ADN-ul meu şi mi-a întunecat raţiunea precum un catran... sau poate a luminat-o...o revelaţie primordială.Cert e că Ura tot îmi supune spiritul unui flux perpetuu de electrocutări în speranţa unei ocupări definitive.Nu mai cred în speranţă.O conflagraţie a luat naştere între sentimente şi raţiune.Mă raportez la două verbe:a avea şi a fi.Am o stare de război.Cumplitul cuget al raţiunii îmi spune că Sunt un război.Sentimente şi Raţiune.Şi am să lupt cu obstinaţie.Regimente ale raţiunii sunt trimise pentru anihilarea completă a infanteriei sentimentelor într-un blitzkrieg imanent.Un Stalingrad al Spiritului,dar fără greşelile lui Paulus.Raţiunea plănuieşte pe scările zbuciumului lovitura finală îngânând prodigioasa “Dunăre albastră” a lui Strauss.Ea visează la o utopie mizantropică,iar Inima trebuie împinsă cu lancea Iudei spre evanescenţă.
Beligeranţa totală m-a trimis spre solipsism.Abnegaţia n-are ce caută în Efemer.Acesta o va umple de o spuză de spute.Efemerul este ceva stringent,pe când Abnegaţia e ceva alambicat.Tracasează tot ceea ce o înconjoară în epoca contemporană.Viaţa?Un vodevil scris de un anonim în care oamenii îşi pun eşecurile pe spatele Destinului şi se resemnează.Simbionţi cu Efemerul şi rătăciţi în lumea Scuzei,sunt nişte rataţi care ar trebui să rămână blocaţi în Efemer.Absolutul e o povară şi nu toţi merită să o poarte.Omul este un animal culant şi concupiscient.Un cabotin care nu se mai opreşte din recitat truisme.Degrevează Greutatea şi visează la sinecură.Transgresează de câte ori are ocazia,fără cea mai mică urmă de remuşcare.Repercusiunile acţiunilor îl vor strânge de gât pe individ şi n-o să arate cea mai mică notă de sensibilitate şi milă chiar dacă între timp individul a devenit mai bun.Acţiune şi reacţiune.Dar veleităţile cronice încearcă să-l ferească pe om de vicisitudini.Elogiul apologiei.

Timpul trece...

Perimat perisabil deprimat mat
Dar nu ca la şah,abominabil mă zbat
În propriu oprobriu agit acid fără sulfat.

Macin fiecare margine din drum,
Prin piedici şi foc,mă zbat şi la sfârşit ajung scrum
Gândindu-mă la ce-o să spun

Înecat de viaţă mai ceva ca de fum.
Graniţa între iubire şi obsesie
E infimă,de la posesie se ajunge la depresie.

Ca variantă ultimă,astfel se reprimă o parte din vină.
Tot felul de imagini,transpuse-n mii de pagini
Descriu un periplu perpetuu personal,

Mesaj subliminal,de la multiplu la singular
De la general la concret,direct la subiect.
Concepte disimulate simulate şi mulate pe noi

Sunt îngropate de demoni noi sub munţi de gunoi
Numiţi “amintiri”,sunt un soi de nevoi
Stocate-n firi şi atârnă-n fire ucigând eroi

Moderni nu mitologici într-o purpură pură
Ca un Marte fără centură ce-ndură ploi
Şi intemperii temperate atente-n tente tenace

Cu acid acetilsalicilic,chin încriptat chirilic
Emergent empiric în Empire State Building.
Sofist sobru sorbi corbu’-n corp în codru.

Alambicat picat l-am pictat epileptic tetic eclectic.
Electric,dar nu sunt la curent,fac parte din curentul sceptic.

Nu sunt complice la compromisuri complicate,
Detestat des testat destul de destin descind în arii deşănţate.
Transfug transpun tranşant transformări transcendente
Concep convulsiv conflagraţii conspirative condescendente.

Radiografia unui suflet.

Se scurge.Se scurge încet ca sângele meu pe perete după ce am fost sfârtecat de acele ceasului.Ace care au secţionat cadranul ceasornicului din mintea mea...unde eram captiv,aşezat la o masă,într-o cameră tenebroasă,unde melancolia ţâşnea dintr-un tablou,iar pe jos era o baltă de tristeţe.Şi pătrundea şi un miros de cadavre aflate în plină descompunere.Debuşeul iluziilor.Un bec spart,având o culoare formată din purpuriu şi un verde radioactiv(VEPU),ajută la distingerea unor siluete,aşezate la o masă.Aveam lânga mine un pahar de Sănătate (marcă înregistrată),câteva cartuşe şi un revolver.Mă gândeam să-mi fac o radiografie a sufletului.Să participi la un joc de ruletă rusească cu Timpul,cu un pistol încărcat cu cinci gloanţe din şase şi să fi arbitrat de Conştiinţă.Asta înseamnă să-ţi faci o radiografie sufletului.Cum Timpul e doar un concept ce nu poate muri,pleacă în avantaj şi l-am convins să fie el primul.Râde.Râde isteric.Convulsiv şi cu spasme.Scot din buzunar o pastilă de Valium,habar n-am ce căuta acolo.Pentru el totuna e.Că se alege cu praf de puşcă pe mâini sau nu,el tot lângă mine o să fie...Tremur.Încarcă tacticos cele cinci gloanţe,învârte cilindrul şi-l pregăteşte.Are arma la tâmplă...iar eu sunt apăsat de întrebarea:”Do you feel lucky, punk?”,la fel ca şi Clint Eastwood în Dirty Harry.I-am pus pastila de Valium pe ţeavă.Sunet asurzitor.Praf de puşcă în aer.Praf de Valium.Respir.E tot lângă mine.
Au rămas patru gloanţe în revolver.Trebuie să mai pun încă unul,altfel n-ar fi corect,nu?Învârt cilindrul.Pun arma la tâmplă...în vraja morţii sunt cam amorţit.
- Trage odată,nu mai trage de mine!zise Timpul.
-Stai să mai iau o gură de Sănătate.
-Lasă Sănătatea că-ţi face praf ficatul!
-Mai am nevoie de el?
Revolverul cade jos.
-1.61816.1816.18000000 bifat.
...iar eu mă-nec în realităţi obscure..

Groapa de gunoi.

Sunt scârbit.Dezgustul din mine dă pe afară.Pur şi simplu nu mai are loc în mine şi,în plus,m-am şi pătat.Asta se întâmplă când ai ceva în exces.Te murdăreşti.Doar că, mai eşti în stare să vezi pata înconjurat de atâta mizerie?mă tot întreb.Viaţa e o groapă de gunoi.Demonii din fiecare joacă rolul habitanţilor şi tot caută prin mizeria din noi.Scormonesc.Până când găsesc nişte instincte şi sentimente care au fost tot timpul acolo,dar pe care nu le-au observat şi se bucură nespus.Râd convulsiv,iar durata acestui râs nu e prestabilită.Cert e că se bucură la fel ca un cerşetor care găseşte o geantă plină de bani.Doar că,la ei,morala şi etica sunt inexistente.Poate că cerşetorul ar fi returnat-o sau poate nu.Important e că el putea să facă o alegere,pe când demonii se apucă să trezească la viaţă instinctele animalice prezente în fiecare şi care demonstrează încă o dată animalitatea omului şi faptul că omul este o fiară întunecată.O fiară care a încercat să-şi reprime aceste instincte,dar a eşuat.Ele au rămas acolo,într-un colţ întunecat,pregătite şi aşteptând doar ocazia să iasă la iveală.Să explodeze şi să preia controlul.
Munţii de gunoi sunt formaţi din amintiri...nişte amintiri pe care încercăm să le reciclăm prin trăirea lor.O trăire infamă călcată în picioare de Timp.Conceptul de Timp.Un concept adânc înrădăcinat şi care a luat naştere atunci când oamenii preistorici au observat că luna are poziţii diferite,apariţia diferitelor intemperii şi fenomenele naturale specifice fiecărui anotimp.Ciclicitate.Deci un concept de când lumea era un fetus,iar omul era dominat de instincte.Până şi instinctele sunt nişte amintiri.Doar că sunt nişte amintiri blocate,care încearcă să evadeze.Avem demonii,avem munţii de gunoi şi NU avem soare la groapa de gunoi.Avem nori violeţi care se întretaie cu portocaliul însângerat al apusului.
Avem o macara controlată de un demon chel şi cu burtă care tot pune gunoi peste gunoi pentru a construi un munte cu care să ajungă deasupra tuturor.Să-i privească pe ceilalţi demoni de sus.Acest munte nu e format din amintiri,e format din sete de putere şi de satisfacţia de a-i distruge fericirea celuilalt.Fericirea?Un alt concept.Un concept îngropat sub munţii de gunoi şi care continuă să fie acoperit de gunoi de demonii din noi,iar fiecare se plânge că nu-l găseşte.Printre instincte,nevoia de putere,dorinţa de a-l compromite pe celălalt,găseşti doar o curvă de fericire.O curvă oarbă,care umblă dezbrăcată,pregătita tot timpul să te mintă că e bine ceea ce faci,să-ţi lipească un zâmbet cu un lipici făcut în China,de la care o să te alegi cu un chist mucos al buzei şi să te prostească să continui până ajungi istovit şi irosit.Prea târziu.
Avem şi un administrator al acestei gropi de gunoi.Gândirea.Un administrator care umblă cu o sticlă de vodkă,prostindu-se astfel că e o Gândire rece.E rece,eventual,pentru că e vodka din Siberia,nu de altceva.Se tot plimbă de la un munte de gunoi la altul,cu sticla în mână,răscolind matol fiecare amintire,neştiind ce caută,dar tot căutând,iar demonii tot punându-i piedică la fiecare pas.Ultima piedică a desăvârşit opera.Gândirea a căzut,rapid,fără să mai aibă ocazia să pună mâinile în faţă,şi astfel,şi-a spart nasul de cimentul simţurilor.Stătea în trei labe,iar cu cea de-a patra îşi atingea nasul înecat în sânge,iar ochii,plini şi ei de sânge,stăteau închişi.Fractură la piramida nazală...şi nici măcar nu era faraon. Nasul ajunsese o plastilină şi ochii tot închişi au rămas.Alecsandri a văzut Balta Albă,iar Gândirea nici măcar Balta roşie din faţă.Poziţia corespunzătoare unui animal era ,de fapt,o cuşcă a frustrării.Din spate apare un copil cu un zâmbet sterp.Copilul Gândirii...Conştinţa.Marcat şi surprins,înecat în ruşine,suprima fiecare tentativă de a lăsa o lacrimă să curgă.Îşi ridică tatăl şi-l duce încet,atent la fiecare scară,acasă.Apoi,ia o cârpă şi o găleată şi se-ntoarce la balta de sânge.Îşi priveşte chipul...încearcă să o şteargă...Prea târziu,un munte de gunoi a luat deja naştere.Cu sânge pe mâini şi pe haine,aruncă ruşinat şi furios cârpa în găleată şi se-ntoarce acasă.Ce ratat înecat în mizerie.În groapa cu gunoi...

Eu pierd(continuare)

Mă-nec în ură,mă-nec în Styx,
Sunt întotdeauna pe minus,nu pe crucifix.
Uitat de toţi,uitat de timp,
Vântul schimbării mă loveşte exact ca pe Sfinx.
Biet om,ce nu mai renaşte ca Phoenix.
Deşert,societate,ură,voluptate...
Minţi prăjite,creiere departe de-a fi coapte.
Mă bate gândul să nu mai îmi bat mintea.Am ţinta.
Bat gândul cu rândul,sunt ordine!
Dereglat sunt legat de haos,dezordine!
Cu principii şi concepţii filosofice,
Mor de frig şi mă cantonez în nimic.Tipic.
Cu întrebări de genu’:De ce nu?
mă sfidez şi eşuez fără răspunsuri,
Încep să pierd,sunt înecat în scursuri,
Înecat în discursuri,caut o ieşire…
Uşi închise.Minţi încuiate.Ies din fire.
Păpuşarul suprem dă de ştire,
Marionetele sunt gata de asuprire,
Ies de sub acoperire şi luptă fără oprire.
Cad unii,vin alţii,
Cazi pe gânduri,ajungi în aberaţii.
Spălat în cap,cu creierul pe masa de operaţii,
Control,sistem,roboţi,naţii.
Societatea de acum are drum spre consum,
nu spre Cosmos,ambuteiaj în sistemul nervos.
Trage pe dreapta şi ia-ţi microcipu’!
Îţi asumi riscu’?Eu nu!

Greşeala.

Greşeala este inerentă...Din momentul când m-am născut,am început o relaţie de simbioză cu greşeala.De la primele alegeri şi decizii şi-a consolidat teritoriul nemaiputând fi astfel despărţiţi prin orice operaţie sau intervenţie chirurgicală.O relaţie cu avantaje doar pentru simbiont,gazda ieşind în dezavantaj şi apropiindu-se încet de marea Stingere.Ca în natură,de altfel.Acest simbiont se hrăneşte cu deciziile mele.Cu cele proaste,evident.Pe cele bune nu le digeră.Nu-i fac bine la stomac,mai mult ca sigur are prea puţine enzime şi prea puţin acid.Pe cele proaste însă le adoră,chiar pot spune că nu se mai satură de ele.Suferă de bulimie, nenorocitul ăsta de simbiont!Însă,pe lângă asta,îl simt atât de fericit,şi mai mult decât atât,îi văd şi rânjetul blestemat,când vede consecinţele deciziilor mele proaste.Cred că repercusiunile sunt un fel de desert pentru el.
Simbiontul ăsta e de mai multe tipuri:voit,constrâns, neintenţionat.Eu am două din cele trei.Constrâns şi neintenţionat.Ar trebui să fiu politicos şi să-mi mulţumesc pentru cadoul ăsta pe care mi l-am făcut.Dar mă tot gândesc la o soluţie prin care să reuşesc să scap de el.De simbiontul numit Greşeală.O soluţie e chiar la îndemână.E greu.Să aştept ca Timpul să-şi facă datoria sau să accelerez eu procesul printr-un singur gest,evadând astfel din carcera carnală,implicit scăpând şi de parazitul ăsta care merge peste tot unde merg şi eu.Dar soluţia asta nu cumva este o Greşeală?Moare cu mine,dar prin soluţia asta,el îşi lasă urmaşi.Ceea ce a şi urmărit de fapt.Să rămână printre fiinţe susceptibile să-l primească,chiar dacă eu am dispărut.Soluţia asta i-ar face chiar bine,observ.Îi asigură perpetuarea...Am nevoie de o altă soluţie.O soluţie care chiar dacă mă dezavantajează,să-l macine şi pe el...Am găsit.Solitudine.Am să-l hrănesc cu tăcerea solitudinii până când se va stinge.Simultan cu el,mă voi stinge şi eu...Dar asta nu contează.Important ar fi că l-aş învinge şi i-aş demonstra limitele...

Plec...

În amurg se scurg picăturile
vieţii,
Mă pierd încet în perdeaua ceţii,
De pe drumul vieţii,am sărit
pe drumul spre neant,
Viaţa e o încăpere...cu un aer
sufocant.

E frig,e gol,e nimicnicie,
Instabil,împiedicat,am căzut în
letargie.
Ninge perpetuu,stare de gheaţă
Criză a fiinţei,detaşare de viaţă.

Culori se sting,îşi pierd din
amploare,
Mediu fetid,corp înecat în sudoare.
E iarnă,dar albul tinde spre
negru,
Trebuie să plec,m-aşteaptă patul
funebru.