Sunt scârbit.Dezgustul din mine dă pe afară.Pur şi simplu nu mai are loc în mine şi,în plus,m-am şi pătat.Asta se întâmplă când ai ceva în exces.Te murdăreşti.Doar că, mai eşti în stare să vezi pata înconjurat de atâta mizerie?mă tot întreb.Viaţa e o groapă de gunoi.Demonii din fiecare joacă rolul habitanţilor şi tot caută prin mizeria din noi.Scormonesc.Până când găsesc nişte instincte şi sentimente care au fost tot timpul acolo,dar pe care nu le-au observat şi se bucură nespus.Râd convulsiv,iar durata acestui râs nu e prestabilită.Cert e că se bucură la fel ca un cerşetor care găseşte o geantă plină de bani.Doar că,la ei,morala şi etica sunt inexistente.Poate că cerşetorul ar fi returnat-o sau poate nu.Important e că el putea să facă o alegere,pe când demonii se apucă să trezească la viaţă instinctele animalice prezente în fiecare şi care demonstrează încă o dată animalitatea omului şi faptul că omul este o fiară întunecată.O fiară care a încercat să-şi reprime aceste instincte,dar a eşuat.Ele au rămas acolo,într-un colţ întunecat,pregătite şi aşteptând doar ocazia să iasă la iveală.Să explodeze şi să preia controlul.
Munţii de gunoi sunt formaţi din amintiri...nişte amintiri pe care încercăm să le reciclăm prin trăirea lor.O trăire infamă călcată în picioare de Timp.Conceptul de Timp.Un concept adânc înrădăcinat şi care a luat naştere atunci când oamenii preistorici au observat că luna are poziţii diferite,apariţia diferitelor intemperii şi fenomenele naturale specifice fiecărui anotimp.Ciclicitate.Deci un concept de când lumea era un fetus,iar omul era dominat de instincte.Până şi instinctele sunt nişte amintiri.Doar că sunt nişte amintiri blocate,care încearcă să evadeze.Avem demonii,avem munţii de gunoi şi NU avem soare la groapa de gunoi.Avem nori violeţi care se întretaie cu portocaliul însângerat al apusului.
Avem o macara controlată de un demon chel şi cu burtă care tot pune gunoi peste gunoi pentru a construi un munte cu care să ajungă deasupra tuturor.Să-i privească pe ceilalţi demoni de sus.Acest munte nu e format din amintiri,e format din sete de putere şi de satisfacţia de a-i distruge fericirea celuilalt.Fericirea?Un alt concept.Un concept îngropat sub munţii de gunoi şi care continuă să fie acoperit de gunoi de demonii din noi,iar fiecare se plânge că nu-l găseşte.Printre instincte,nevoia de putere,dorinţa de a-l compromite pe celălalt,găseşti doar o curvă de fericire.O curvă oarbă,care umblă dezbrăcată,pregătita tot timpul să te mintă că e bine ceea ce faci,să-ţi lipească un zâmbet cu un lipici făcut în China,de la care o să te alegi cu un chist mucos al buzei şi să te prostească să continui până ajungi istovit şi irosit.Prea târziu.
Avem şi un administrator al acestei gropi de gunoi.Gândirea.Un administrator care umblă cu o sticlă de vodkă,prostindu-se astfel că e o Gândire rece.E rece,eventual,pentru că e vodka din Siberia,nu de altceva.Se tot plimbă de la un munte de gunoi la altul,cu sticla în mână,răscolind matol fiecare amintire,neştiind ce caută,dar tot căutând,iar demonii tot punându-i piedică la fiecare pas.Ultima piedică a desăvârşit opera.Gândirea a căzut,rapid,fără să mai aibă ocazia să pună mâinile în faţă,şi astfel,şi-a spart nasul de cimentul simţurilor.Stătea în trei labe,iar cu cea de-a patra îşi atingea nasul înecat în sânge,iar ochii,plini şi ei de sânge,stăteau închişi.Fractură la piramida nazală...şi nici măcar nu era faraon. Nasul ajunsese o plastilină şi ochii tot închişi au rămas.Alecsandri a văzut Balta Albă,iar Gândirea nici măcar Balta roşie din faţă.Poziţia corespunzătoare unui animal era ,de fapt,o cuşcă a frustrării.Din spate apare un copil cu un zâmbet sterp.Copilul Gândirii...Conştinţa.Marcat şi surprins,înecat în ruşine,suprima fiecare tentativă de a lăsa o lacrimă să curgă.Îşi ridică tatăl şi-l duce încet,atent la fiecare scară,acasă.Apoi,ia o cârpă şi o găleată şi se-ntoarce la balta de sânge.Îşi priveşte chipul...încearcă să o şteargă...Prea târziu,un munte de gunoi a luat deja naştere.Cu sânge pe mâini şi pe haine,aruncă ruşinat şi furios cârpa în găleată şi se-ntoarce acasă.Ce ratat înecat în mizerie.În groapa cu gunoi...
2 comentarii:
Nu contează ce ni se întâmplă. Important e ce facem noi cu ceea ce ni se întâmplă. Putem oricând refuza groapa de gunoi. Sau măcar putem să refuzăm a o percepe ca fatalitate.
Să înţeleg din ce zici că din laşitate nu refuzăm viaţa? Ceea ce e bine sau e rău? Ne lăsăm păcăliţi de ipocrizia noastră sau a celorlalţi(mea)? Cam ambiguă exprimarea.
Ceea ce încercam să spun e că modul în care percepem viaţa o nuanţează, îi dă un sens. Ce e ea în sine e peste putinţă să ştim. Nu zic să vedem viaţa ca pe o bombonieră cu fondante, dar cred că se poate face în aşa fel încât să fie ceva mai bine de groapa de gunoi.
Trimiteți un comentariu