Eu pierd(continuare)

Mă-nec în ură,mă-nec în Styx,
Sunt întotdeauna pe minus,nu pe crucifix.
Uitat de toţi,uitat de timp,
Vântul schimbării mă loveşte exact ca pe Sfinx.
Biet om,ce nu mai renaşte ca Phoenix.
Deşert,societate,ură,voluptate...
Minţi prăjite,creiere departe de-a fi coapte.
Mă bate gândul să nu mai îmi bat mintea.Am ţinta.
Bat gândul cu rândul,sunt ordine!
Dereglat sunt legat de haos,dezordine!
Cu principii şi concepţii filosofice,
Mor de frig şi mă cantonez în nimic.Tipic.
Cu întrebări de genu’:De ce nu?
mă sfidez şi eşuez fără răspunsuri,
Încep să pierd,sunt înecat în scursuri,
Înecat în discursuri,caut o ieşire…
Uşi închise.Minţi încuiate.Ies din fire.
Păpuşarul suprem dă de ştire,
Marionetele sunt gata de asuprire,
Ies de sub acoperire şi luptă fără oprire.
Cad unii,vin alţii,
Cazi pe gânduri,ajungi în aberaţii.
Spălat în cap,cu creierul pe masa de operaţii,
Control,sistem,roboţi,naţii.
Societatea de acum are drum spre consum,
nu spre Cosmos,ambuteiaj în sistemul nervos.
Trage pe dreapta şi ia-ţi microcipu’!
Îţi asumi riscu’?Eu nu!

Greşeala.

Greşeala este inerentă...Din momentul când m-am născut,am început o relaţie de simbioză cu greşeala.De la primele alegeri şi decizii şi-a consolidat teritoriul nemaiputând fi astfel despărţiţi prin orice operaţie sau intervenţie chirurgicală.O relaţie cu avantaje doar pentru simbiont,gazda ieşind în dezavantaj şi apropiindu-se încet de marea Stingere.Ca în natură,de altfel.Acest simbiont se hrăneşte cu deciziile mele.Cu cele proaste,evident.Pe cele bune nu le digeră.Nu-i fac bine la stomac,mai mult ca sigur are prea puţine enzime şi prea puţin acid.Pe cele proaste însă le adoră,chiar pot spune că nu se mai satură de ele.Suferă de bulimie, nenorocitul ăsta de simbiont!Însă,pe lângă asta,îl simt atât de fericit,şi mai mult decât atât,îi văd şi rânjetul blestemat,când vede consecinţele deciziilor mele proaste.Cred că repercusiunile sunt un fel de desert pentru el.
Simbiontul ăsta e de mai multe tipuri:voit,constrâns, neintenţionat.Eu am două din cele trei.Constrâns şi neintenţionat.Ar trebui să fiu politicos şi să-mi mulţumesc pentru cadoul ăsta pe care mi l-am făcut.Dar mă tot gândesc la o soluţie prin care să reuşesc să scap de el.De simbiontul numit Greşeală.O soluţie e chiar la îndemână.E greu.Să aştept ca Timpul să-şi facă datoria sau să accelerez eu procesul printr-un singur gest,evadând astfel din carcera carnală,implicit scăpând şi de parazitul ăsta care merge peste tot unde merg şi eu.Dar soluţia asta nu cumva este o Greşeală?Moare cu mine,dar prin soluţia asta,el îşi lasă urmaşi.Ceea ce a şi urmărit de fapt.Să rămână printre fiinţe susceptibile să-l primească,chiar dacă eu am dispărut.Soluţia asta i-ar face chiar bine,observ.Îi asigură perpetuarea...Am nevoie de o altă soluţie.O soluţie care chiar dacă mă dezavantajează,să-l macine şi pe el...Am găsit.Solitudine.Am să-l hrănesc cu tăcerea solitudinii până când se va stinge.Simultan cu el,mă voi stinge şi eu...Dar asta nu contează.Important ar fi că l-aş învinge şi i-aş demonstra limitele...

Plec...

În amurg se scurg picăturile
vieţii,
Mă pierd încet în perdeaua ceţii,
De pe drumul vieţii,am sărit
pe drumul spre neant,
Viaţa e o încăpere...cu un aer
sufocant.

E frig,e gol,e nimicnicie,
Instabil,împiedicat,am căzut în
letargie.
Ninge perpetuu,stare de gheaţă
Criză a fiinţei,detaşare de viaţă.

Culori se sting,îşi pierd din
amploare,
Mediu fetid,corp înecat în sudoare.
E iarnă,dar albul tinde spre
negru,
Trebuie să plec,m-aşteaptă patul
funebru.