Plouă

Plouă încet,plouă cu migală
O mână-ntinsă şi-o umbrelă jovială.
Noapte,nori negri,o ploaie adâncă...
Două picioare care se lovesc de-o stâncă.

Plouă încet,cu nepăsare...plouă...
Întunericul vine cu-o emoţie nouă.
Să cad...ca picătura-n gol
Sau să fiu ca stânca şi să-ndur benevol?

Eu pierd

Inevitabil,toţi iau decizii eronate,
Erodate de fapte şi de acte.
O ardem în drame,lamentaţi ca un drogat fără grame,
Aşteptăm bani ca nişte dame
Şi fiecare moment vrem să-l punem în rame.
Fiecare e un erudit înrudit cu Democrit,
Acuzându-l pe celălalt că e ipocrit.
Fiecare în tenebrele lui,ia felia aproapelui,
Iar scopul a devenit nefericirea omului.
Zenitul pare aproape la fel ca luna,
Însă stai să-l vezi cum dispare când apare minciuna.
Te chinui pentru ceva şi te fură altul-ntotdeauna.
Ajungi la final,satisfacţii,nici una.
Societatea te comandă prin telecomandă,
Îţi serveşte la fiecare masă bucăţi de propagandă
Trase pe bandă,crezi că totul e o constantă,
Dar ai uitat că totul în viaţă e variabil,
De ce nu aderi la concepţiile celorlalţi,ratat incapabil?
Hai!Muşcă din real,scuipă fictivul,
E prea târziu acum să faci pe introspectivul.
Se pare că o să mori cu bunul-simţ în braţe,
Eviscerat,te simţi rău şi vrei să dai la raţe,
Dar vezi prietene că nu mai ai maţe.
Vinzi totul pentru câteva hârtii,
Ţi-ai vinde şi sufletul,sărac să nu fi.
Ai vrut să ieşi din mulţime,şi-ai căzut de la înălţime,
E greu să respiri la câţiva metri adâncime?
Ai vrea să ai un tub de oxigen ca un scafandru,
Să respiri,dar ştii ce?E vina lui tactu,
A fost prea tandru când erai băieţandru.
Acum taci şi-ndură şi învaţă să accepţi că altul te fură,
Înveţi să supravieţuieşti sau viaţa te mătură!

Sfârşitul sensului

Marionetele fricii ţes pânza panicii.Mă pierd într-un val de antimaterie,dereglat de un amalgam de substanţe haotice cu un efect psihedelic asupra raţionamentului limitat şi incapabil de depăşire a barierelor subconştientului.Particule accelerate mă-mping de pe culmile normalităţii într-un abis al insanităţii.Sunt blocat bine,pe fundul abisului,iar simţul auditiv,încă activ,îmi spune că se aud nişte paşi.Cineva se apropie de corpul intrat deja într-o putrefacţie metafizică.Curiozitatea începe să mă macine,dovada că nu mi-am pierdut întreaga umanitate,mai sunt câteva resturi,se pare...Capacitatea de a face vreo mişcare mi-a fost sistată...punţile dintre nervi s-au rupt,iar raţiunea,încă încearcă să depăşească această condiţie.Nu renunţă.Nu renunţ.Zadarul începe să mă consume cu colţii lui învechiţi şi plini de bacterii ale trecutului...şi muşcă insaţiabil din mine.Descopăr ai cui erau paşii.Timpul.Se află în faţa mea şi priveşte acest spectacol lugubru cu un rânjet de satisfacţie.Eu întorc o grimasă în semn de sfidare...nu renunţ.Însă,în străfundurile fiinţei,ceva îmi spune că n-am cum să câştig.E o luptă prea mare şi prea grea.Amurgul violet al lui Bacovia depăşeşte graniţele normalităţii spectrului cromatic şi întregeşte decorul.Timpul are o criză de râs...iar eu sunt legat de fundul abisului.Căderea mi-a rupt coloana,iar creierul este de mult timp în închisoarea numită Paranoia.Încredere?Plus.Trădare?Minus.Cele două se anihileaza şi dispar din catalogul sentimentelor pe care le cunosc.Mă împac cu ideea că sunt o glumă proastă,dar o glumă care va împinge Timpul în insanitate de la atâta râs...să ajungă în acelaşi abis şi să-şi fractureze ceva,să rămânem amândoi blocaţi în acest loc.Să fim amândoi într-o stare a pasivităţii,nici măcar în stare de a zgâria rocile ce alcătuiesc pereţii acestei închisori a gândirii.În acel moment,după ce am fost sfârtecat de Zadar şi am rămas doar frânturi,voi arunca Timpului un rânjet al victoriei ştiind că Zadarul se va năpusti şi asupra lui.De-ajuns..încep să respir...respir vid...vidul absolutului...absolutul vidului...Nu mai am putere.Închid ochii...s-a terminat.